Baia Mare, 15 mai 2026 – Este o provocare constantă pentru părinți și educatori să înțeleagă cum își manifestă copiii mici emoțiile interioare. Psihologul și psihoterapeutul Cecilia Ardusătan evidențiază faptul că, în cazul celor mici, trăirile emoționale nu doar că se reflectă în gândire, ci se manifestă vizibil în întreg corpul, acesta fiind principalul mod de a comunica stările lor interioare. Această idee esențială îi ajută pe adulți să descifreze mai bine nevoile copiilor.

Astfel, înainte de a observa comportamentele acestora, este fundamental să ne întrebăm: „Ce ne comunică acum corpul său? Ce simte? Ce trăiește?” Interacțiunea dintre adult și copil este de natură reciprocă. Atunci când un copil resimte frică, furie sau o stare de copleșire, organismul său se află în alertă: pulsul devine mai accelerat, respirația se reduce, iar mușchii se rigidizează. Faptul de a fi obosit, înfometat sau lipsit de somn poate transforma mici neplăceri în adevărate „catastrofe”.

Un copil bine odihnit și hrănit își poate exercita răbdarea și flexibilitatea emoțională într-o măsură mai mare. În contrast, un copil care suferă de oboseală și foame are resurse emoționale limitate, iar cele mai mici stimuli pot avea un impact profund asupra lui. Aici intervin adulții din viața sa: părinți, bunici, educatori. Modul în care ne manifestăm – atât prin comportamentul fizic, cât și prin cel mental – exercită o influență semnificativă asupra emotionalității copilului.

Când un adult se apropie cu o atitudine calmă, îngenunchind la nivelul său, comunicând blând și privindu-l cu căldură, copilul percepe un mesaj clar: „ești în siguranță.” Spre deosebire de aceasta, un adult grăbit sau neliniștit îi transmite că „ceva nu este în regulă.” Deși nu are cuvinte pentru a exprima aceste trăiri, corpul său transmite clarentea mesajului. Credem adesea că educăm prin cuvinte, dar de fapt, în primii ani de viață, comunicarea are loc prin tonul vocii, expresii faciale și modalitatea de interacțiune. Copilul nu doar că învață vocabularul, ci și modul în care gestionăm propriile noastre emoții.

Dacă la primele manifestări de plâns reacționăm cu nervozitate, cerându-i să „se oprească, că nu-i nimic”, transmitem astfel că sentimentele lui nu au validitate. În schimb, dacă alegem să rămânem calmi și să îi permitem să plângă câteva minute în brațele noastre, calmul nostru devine un model pentru el. Studiile în neuroștiințe arată că, în cazul copiilor mici, zona creierului responsabilă de reacțiile emoționale funcționează mult mai rapid decât cea care controlează rațiunea. Așadar, în momentele de criză, „creierul emoțional” domină, iar rațiunea devine greu accesibilă. De aceea, explicațiile extinse în mijlocul unei crize au o eficiență redusă; nu este vorba că nu vrea să înțeleagă, ci pur și simplu nu poate în acel moment.

Ordinea corectă, atât pentru părinți cât și pentru educatori, ar trebui să fie: mai întâi să liniștim corpul, apoi să discutăm cu mintea. Este crucial să ne asigurăm de o apropiere fizică sigură, să utilizăm o voce blândă și să respirăm împreună, fie prin îmbrățișări, fie pur și simplu prin prezența noastră. Abia după ce plânsul se diminuează, respirația devine mai lentă și corpul se relaxează, putem enunța mesaje precum: „Te-ai speriat foarte tare când ai căzut. Data viitoare, hai să fim mai atenți pe scări” sau „Este normal să te simți supărat, dar nu lovim. Uite alternativele pe care le ai când ești supărat.” Relația dintre corp și minte nu se încheie la finalul crizei. Felul în care ne raportăm la copil, prin atingere, privire și dialog, consolidează treptat imaginea pe care o va avea despre sine.

Când un adult înțelege și validează emoțiile copilului, acesta învață că „ce simt este important.” Când un adult recunoaște eforturile sale („ai strâns toate jucăriile singur”, „ai încercat de mai multe ori să-ți legi șiretul”), copilul înțelege că „pot reuși.” Când este umilit, comparat sau etichetat (“ești rău”, “ești leneș”, “nu ești bun de nimic”), el asimilează mesajul că „cu mine este ceva în neregulă.” O idee dificil de acceptat pentru adulți este că un copil mic nu simulează atunci când plânge după o căzătură sau când se agață strâns de cineva la despărțire. Reacțiile corpului sunt autentice. Plânsul după un accident reprezintă, în primul rând, o eliberare a fricii și durerii reale, nu un „spectacol”. Când îi spunem „nu e nimic”, corpul său ne demontează argumentul. În schimb, afirmând „te-ai lovit, doare, sunt aici cu tine”, corpul lui primește permisiunea de a-și elibera tensiunea emoțională, iar, paradoxal, se va liniști mai repede.

Pentru părinți, aceasta implicația de a ne permite să nu „corectăm” fiecare lacrimă pe loc. Să nu ne îndepărtăm de plâns și, de asemenea, să nu-l prelungim fără motiv, ci să-l însoțim. Să fim atenți la semnalele corporale: un copil care devine brusc foarte agresiv sau, dimpotrivă, foarte retras, cel care se plânge frecvent de dureri abdominale sau de cap fără o cauză medicală evidentă, sau care refuză să meargă la grădiniță sau școală – toate acestea sunt indicii. Unele dintre ele pot fi doar etape temporare, care se rezolvă prin prezență constantă, rutină și odihnă.

Alteori, acestea pot indica necesitatea de a consulta un specialist. Rolul nostru nu este de a pune diagnostice, ci de a observa și de a nota ceea ce se întâmplă, cerând ajutor atunci când ne îngrijorează ceva. În educație, dinamica dintre corp și minte joacă un rol crucial în crearea unui mediu de siguranță emoțională. Un copil care se simte confortabil în corpul său, în compania adulților din jur, va avea curajul să întrebe, să greșească și să experimenteze din nou.

Un copil care anticipează că va fi umilit sau pedepsit aspru pentru orice greșeală își va restrânge comportamentele, iar curiozitatea sa va scădea. Dacă ar trebui să extragem un singur concept din această discuție, acela ar fi că, pentru copiii mici, modul în care ne raportăm la emoțiile și comportamentele lor le va contura, pe parcurs, felul în care se văd pe ei înșiși. Prin comunicarea unui mesaj de calm și prin cuvinte care sugerează că emoțiile pot fi recunoscute și gestionate, le oferim un dar de neprețuit: un corp în care să se simtă acasă.

Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN

Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Vă invităm să ne comunicați temele de discuție pe care le doriți!

Citește și

Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Când țipi la copilul tău în criză, îl împingi mai adânc în ea.