Unul dintre cele mai valoroase obiecte textile păstrate la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș din Baia Mare este un covor cunoscut drept „Covorul fermecat”, realizat în atelierul preotesei Victoria Berbecar din Botiza. În februarie, muzeul îl aduce în prim-plan ca „obiectul cu poveste” al lunii.
Victoria Berbecar, viața unei mari țesătoare maramureșene
Preoteasa Victoria Berbecar din Botiza este menționată ca una dintre cele mai cunoscute creatoare în arta țesutului din Maramureș.
Ea s-a născut în 1944, în satul Ciceu Mihăiești din județul Bistrița-Năsăud. După stabilirea în Botiza, în 1974, s‑a dedicat valorificării meșteșugului tradițional al țesutului, folosind tehnici vechi și culori naturale.
De-a lungul a peste 50 de ani de activitate, a participat la numeroase târguri și expoziții în țară și în străinătate, promovând covorul (scoarța) din Botiza. A devenit un reper pentru comunitate, având un rol esențial în inițierea femeilor și a tinerilor în arta covoarelor tradiționale.
Victoria Berbecar a trecut la cele veșnice în ianuarie 2022. Articolul menționează că, în 2022, la data de 13 februarie, ea a părăsit această lume. În text este amintit faptul că a avut peste patru decenii de activitate, timp în care a promovat și a contribuit la patrimonializarea covorului din Botiza și a măiestriei țesătoarelor de acolo.
De ce a fost ales „Covorul fermecat” drept obiectul lunii
Pentru luna februarie, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș prezintă drept „obiect cu poveste” unul dintre covoarele realizate în atelierul coordonat de Victoria Berbecar.
Curatoarea Anamaria Nagy explică în articol, pornind de la acest obiect, modul în care patrimoniul material și cel imaterial se împletesc în arta țesutului tradițional.
Patrimoniu material și patrimoniu imaterial
Textul pornește de la originile cuvântului „patrimoniu”, derivat din termenul latin patrimonium, format din pater (tată) și sufixul -monium, cu sens de stare sau statut legal. În forma sa inițială, noțiunea se referea la „bunurile moștenite de la tată”.
Sensul modern s-a extins însă către ideea de moștenire spirituală colectivă. Astfel, patrimoniul material este legat de obiectul finit, în timp ce patrimoniul imaterial – sau intangibil – pune accent pe procesul de transmitere, pe gestul creator și pe memoria comunității.
Un moment de cotitură în definirea patrimoniului imaterial a fost adoptarea, în 2003, a Convenției UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. Aceasta a schimbat perspectiva, mutând accentul de pe monumentul fix asupra așa-numitului „patrimoniu viu”. Scopul esențial al convenției este protejarea cunoștințelor, tehnicilor, ritualurilor, obiceiurilor și formelor folclorice care definesc identitatea unei comunități și asigurarea transmiterii lor între generații.
Recunoașterea internațională a scoarței românești
În perioada 28 noiembrie – 2 decembrie 2016, Comitetul Interguvernamental UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial s-a reunit la Addis Ababa, în Etiopia. În urma analizei dosarelor depuse pentru înscriere pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității, dosarul înaintat de România și Republica Moldova a convins experții internaționali de valoarea universală a tehnicilor tradiționale de țesere a scoarței (covor, țol etc.) și de rolul acestor tehnici în îmbogățirea diversității culturale și a creativității umane.
Etnologul dr. Doina Ișvănoni este citată în articol: această ratificare internațională confirmă nu doar că există și în prezent oameni care lucrează scoarțe, atât în România, cât și în Republica Moldova, ci și că întreaga istorie a făcut din scoarță un element prin care românii s-au putut prezenta ca popor.
Femeile țesătoare și economia rurală
Textul arată că, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în anii ’80, în anumite sate, femeile specializate în arta țesutului vindeau scoarțe la târgurile locale, completând astfel veniturile familiei.
În prezent, în localități precum Botiza și Bârsana (județul Maramureș), Tudora (județul Botoșani), Pipirig (județul Neamț) și Ostroveni (județul Dolj), majoritatea femeilor desfășoară acasă întregul proces de realizare a țesăturilor: selecția și prelucrarea fibrelor de lână și vopsirea acestora cu pigmenți vegetali.
Rolul Victoriei Berbecar în comunitatea țesătoarelor din Botiza
Articolul subliniază că arta țesutului covoarelor și vopsirea cu plante tinctoriale (vopsire vegetală) a firelor de lână au fost revitalizate în comunitatea țesătoarelor din Botiza de profesoara Victoria Berbecar, soția preotului satului, Isidor Berbecar.
Se reia informația că s-a născut în anul 1944, în Ciceu Mihăiești (județul Bistrița-Năsăud), și că, după mutarea la Botiza în 1974, a readus în decorul covoarelor (țolurilor) botizene vechile motive și armonia cromatică obținută prin vopsire vegetală. În plus, a creat noi motive inspirate din viața satului maramureșean și din cultura locală – cum ar fi „femeia izvor al vieții” sau „zilele săptămânii”.
Textul evidențiază încă o dată că Victoria Berbecar a fost un model pentru comunitate, cu un rol decisiv în inițierea femeilor și tinerilor în țesutul tradițional.
Este menționat că, în 2022, în data de 13 februarie, ea a părăsit această lume. În cei peste 40 de ani de activitate a participat la numeroase târguri și expoziții în țară și străinătate, promovând și transformând în patrimoniu covorul din Botiza și măiestria țesătoarelor din sat.
Omagiu din partea Episcopului Maramureșului și Sătmarului
Articolul include un fragment dintr-o apreciere formulată de Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului. El subliniază că, prin ceea ce a realizat într-o perioadă ce însumează peste patru decenii de artă și tradiție, Victoria Berbecar a demonstrat cum omul se alătură lucrării lui Dumnezeu: preia tradiția străbună și contribuie apoi la conservarea, dezvoltarea și sporirea acesteia.
În aceeași intervenție este remarcat faptul că, descoperind tradiția meșteșugarilor artizani din Botiza, Victoria Berbecar a devenit una dintre cele mai desăvârșite țesătoare maramureșene, ducând tehnica străveche în lume și păstrând-o nealterată, prin transmiterea către generațiile tinere.
„Covorul fermecat” din colecția muzeului din Baia Mare
Colecția de covoare a Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș are în patrimoniu unul dintre „covoarele fermecate” realizate în atelierul coordonat de Victoria Berbecar.
Piesa poartă numărul de inventar T.1276. Țolul este lucrat la război orizontal; urzeala este din fire de cânepă, iar băteala din lână de oaie. Dimensiunile sale sunt de 250 cm lungime și 80 cm lățime.
Cromatica și tehnicile de țesere
Paleta de culori este restrânsă, fiind folosite nuanțe de brun, albastru, verde, ocru și negru. Toate culorile au fost obținute din plante tinctoriale, conform unor rețete vechi recuperate de Victoria Berbecar.
Motivele sunt realizate în tehnica „alesului printre fire”, îmbinând tehnica Karamani (numită și „în ciur”) cu țesutul cu fire întrepătrunse. Din punct de vedere stilistic, covorul păstrează forma vechilor peretare: este țesut dintr-o singură foaie, iar motivele sunt stilizate prin geometrizare.
Alternanța de conținut și de culoare a fondului casetelor (numite și icoane sau tăblii), atât pe verticală, cât și pe orizontală, imprimă decorului un ritm specific.
Motive vechi și motive inspirate din viața satului
Spiritul creativ și inovator al Victoriei Berbecar se vede în modul în care, în interiorul tăbliilor, alături de motive și simboluri străvechi – precum rombul crenelat, coarnele de berbec, liliecii, pomul vieții (floarea în glastră), cerbul, femeia călare, bradul – apar și motive inspirate de specificul locului și de viața de zi cu zi: femeia în monumentala poartă maramureșeană, momente și secvențe legate de păstorit.
Compoziția este descrisă ca fiind dinamică atât pe verticală, cât și pe orizontală.
Semnificațiile bordurilor și motivul „unda apei”
Cele două borduri orizontale identice sunt interpretate drept coordonatele spațiale ale existenței. „Hora infinită a cătanelor”, cu ritmul său sacadat dat de alternanțele cromatice ale simbolului antropomorf, evocă rolul femeii ca prim protector al universului arhaic.
Despre timp și „marea călătorie” a devenirii omului, precum și despre integrarea acestuia în Univers, țesătoarea „vorbește” în cele două borduri verticale care flanchează decorul.
În articol se arată că totul este ciclic și supus întregului, într-o comunicare pe verticală, într-o dublă dinamică a ascensiunii și a revenirii, pusă în legătură cu motivul „unda apei”. În „gramatica vizuală” a artei populare românești, acest motiv este considerat reprezentarea pură a fluidității și a continuității existențiale.
Apa este prezentată ca simbol al forțelor regeneratoare ale inconștientului colectiv. Călătoria pe unda apei este privită ca o explorare a propriilor adâncuri și o acceptare a fluxului vieții care conduce spre maturizare spirituală. Traseul ondulat al motivului semnifică curgerea timpului ontologic, care nu este liniar, ci urmează ritmul natural al devenirii.
Covorul ca „text țesut” și cale spre spiritualitate
Articolul concluzionează că acest „covor fermecat” creat de Victoria Berbecar este mai mult decât un obiect frumos: devine o modalitate de acces la mecanismele intime ale spiritualității.
Înțelegerea morfologiei și a sintaxei acestui „text țesut” arată că, pentru omul de la sat, a decora nu însemna doar a înfrumuseța, ci a „scrie” sensul vieții în materialul lumii, oferind generațiilor viitoare o hartă simbolică pentru integrarea deplină în armonia universului.
Context pentru cititorii din Baia Mare
Pentru publicul din Baia Mare, povestea Victoriei Berbecar și a „Covorului fermecat” are o legătură directă cu patrimoniul local. Piesa se află în colecția Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș din oraș, instituție care documentează și transmite mai departe tradițiile textile maramureșene, de la Botiza și Bârsana până la alte sate renumite pentru țesut.
Prin astfel de expoziții și prin prezentarea lunară a unui „obiect cu poveste”, muzeul contribuie la păstrarea vie a tehnicilor și simbolurilor care definesc identitatea culturală a Maramureșului.
